Confesiunea mea, mătrturisiri nimicului - de Costel Suditu

În mine, fără să fi ştiut până acum,
Au fost, aşa cum am descoperit că există,
Două margini,
Două ţărmuri;
Între ele, trebuie să va fi fost ceva
De vreme ce acum am aflat că
Este un fel de Mare,
Ca o mare necunoaştere;
Un mine şi un sunt
Cu pescăruşi cu tot,
Ca o stare de cuvânt
În care nu ştiu ce ţărm să aleg,
Spre care să înnot;

Ca un fel de echilibru,
Din mijloc,
Aleg să fiu şi pe unul şi pe altul,
Doar cu vibraţia noului;
Un soi de plăcere
Din durere;
Din durerea necunoaşterii
Şi a fricii de a nu rămâne aşa;
Am hotărât să ating, măcar
Pentru un sine mai împăcat,
Aceste două confesiuni despre nimic,
Aceste limite probabil,
Aşa de plăcut-dureros depărtate
Pentru timpul ce va mai fi
Ca sprijin pentru eu;
În tot acest timp, mine şi sunt,
Mă va împărţi în două
Mărturisiri:
Una pietrei,
Alta omului;
Una timpului,
Alta netimpului;
Fiindcă aşa fost-am toţi:
Întâi piatră, apoi oameni,
Iar la urmă, tot piatră.