Singur în doi de Costel Suditu

Jumătatea mea, umblă sărmana,
Nici nu ştie că, îndoliată;
M-am dedat muritului că mama,

Îmi spunea mai deaunăzi că, iată
Fiule, eşti ca un din ăla
Ce umblă fără viaţă,
Că ochi nici n-ai pe faţă
Şi oasele-ţi înţeapă
Prin piele, moaca stearpă;

Că m-am dedat muritului şi iată,
Jumatea mea probabil zâmbeşte-ndoliată,
Sunt tot mai mult convins de providenţă,
Că seacă îmi va fi întreaga existenţă,
Şi chiar de-ar fi în viaţă, cum se spune
Perfecat-mi jumătate-n astă lume,
Eu ştiu că pentru mine este tot,
Aşa de dus, precum sunt eu de mort;

De mort în tot ce simt despre iubire
Şi-n prăpădita ei de îndulcire,
Că nu mai vreau să-şi bage colţii iară,
Vreo viperă drăguţă, să mă piară,
Şi mort să umblu viu pe înserate,
Corăbiile-mi fie înnecate,
În trist amor;

Nu voi şi basta să mai pun picior
Pe drum amestecat cu suferinţă!
Nu am ştiut dar văd că-i cu putinţă
Să fie chiar jumatea uneori,
Înşelătoare, mai cu umilinţă;

Sunt împăcat cu doliul ei, sărmana,
Şi poate-aşa-i va fi pân’ la sfârşit,
Că nu-i doresc, trăind să îşi dea seama,
Singurătatea-n doi, cum e-n iubit.