Frământări - de Gabriel Maioru

Se-ntreabă omenirea de milenii:
Cum să-şi facă destinul revolut,
Pe care drum s-apuce pământenii
Şi care este Adevărul absolut ?

Cine este adevăratul Creator,
Care ne e menirea,
Cine a dat pasărilor zbor
Şi omului gândirea ?

Şi de ce nu i-a dat-o toată,
De când l-a zămislit ?
La început el nu ştia o iotă,
De ce l-a umilit ?

De ce în continuare-l umileşte,
De ce nu-i dă Lumină,
De ce îl lasă să umble orbeşte,
Care e a lui vină ?

De ce ne-a înzestrat cu sentimente
Şi cum obţinem mântuirea,
De ce avem purtări demente
Şi cine ne împarte fericirea ?

În cartea cea Sfântă se spune
Că Adam a încetat să fie zeu,
Când a dorit de bine si rău a dispune,
Dar el n-a vrut să fie Dumnezeu.


Sunt întrebări de nepătruns,
Mi le puneam mereu,
La ele nu găseam răspuns
Şi era tot mai greu.

Am căutat în mii de cărţi,
Dar tot nu le-am găsit,
Cu siguranţă sunt în alte părţi,
Oare unde-am greşit ?

Eu mai târziu am înţeles,
Visând pe Domnul făcător de bine,
Că rătăceam pe drum greşit ales,
Când căutam afară, nu în mine.

Acum rostul meu a devenit mai clar,
Viaţa a început să aibă sens,
Nu îmi mai pare totul in zadar
Şi nu mă mai lovesc destine ce vin pe contrasens.