n-ai fost mai frumoasă
ca atunci!
Mai ţii minte?
Te dăruiai mângâierilor
cu aceeaşi simplitate
cu care-i jertfeşti duminicii
porţia cuvenită de repaus!
Soarele îţi semănase în plete
halouri princiare
şi-acum întreaga ta făptură
strălucea ,
încătuşată într-un zâmbet.
Conturul ţi se prelungise
ireal, până dincolo de zări…
Cu glas înfiorat,
te strigam pe nume,
să nu te pierzi printre stele,
dar tu îmi răspundeai senină,
că te vei întoarce cândva,
odată cu noaptea!
Pe chip îţi rămăsese imprimat
semnul fericirii
şi râdeai,
uimită, frumoasă, departe!
Însă eu m-am temut!
Era păcat să te risipeşti
în amalgamul de umbre şi lumini,
aşa că te-am reclădit,
minune cu chip,
din amintirea timpului
devenit apă stătătoare,
pe obrajii tăi calzi, rotunzi,
cu miros de pâine coaptă!
Mai ţii minte?
Niciodată, draga mea,
n-ai fost mai frumoasă,
ca în acea zi
de vară târzie,
când te-am avut doar pentru mine,
şi pentru soarele,
care juca şotron
în părul tău!
Cristina Maroiu
24.08.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu