Să plec spre-o altă lume, mai bună şi mai calmă.
S-a dus a mea viaţă – un biet fuior de fum –
Şi nu mai văd, în faţă, cărare şi nici drum.
Călcând mereu pe-alături, mereu m-am tot lovit –
De piatra neputinţei cu sârg m-am poticnit…
E viaţa doar o luptă?! Pe naiba – e doar chin!
Şi cerul lumii noastre prea rar este senin.
Să tot croieşti la planuri, uşor e de făcut –
Dar soarta-ţi pune piedici, cu chicotit tăcut.
Aproapele ţi-e, totuşi, mereu îndepărtat
Şi blestemat e omul să fie-nsingurat.
Ce-i, oare, fericirea? Nu e, cumva, de veci,
Un mozaic de vise şi un ciudat ghiveci
În care, laolaltă, stau mierea şi veninul –
Dar mierea-i prea puţină – veninu-i dă preaplinul.
Nu-i, oare, fericirea făcută din bucăţi,
Dar prost alcătuită, din mult prea strâmbe părţi?
Căci ne minţim, cu toţii, că suntem fericiţi
Când, totuşi, din născare, de soartă priponiţi
Ne zbatem să răzbatem mai sus, către azur,
Dar, fără de tăgadă, ne învârtim în jur
Atât cât lanţul sorţii, mai lung, mai scurt, mai gros –
Ne lasă să întindem o mână spre frumos…
…Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec din astă lume, fără regret sau teamă…
Căci dusă mi-e viaţa – banal fuior de fum
Şi pulbere sunt toate – speranţele sunt scrum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu