Singur, cât de adânc este acest cuvânt,
ca-n versul-cântec al unui fluture tăcut,
ce-mi duce vioara mută-n invizibil vânt,
oarbă petală rătăcind în timpul desfăcut…
Singur, e sufletul admis în finitul infinit,
cu adâncimi în regrete şi vise de iubire,
spiritual-zbor, o colindă-n pas îmbătrânit,
o inimă tânără cu suflet vechi-n alcătuire…
Singur, un dor-n solitudine prin cuvinte,
revelaţie a tainei ce viața-mi urmărește,
motiv ori mister, chiar confuzie fierbinte,
în poeme sufletul doar mi se dezgoleşte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu