Conducătorilor iubiţi - de Gabriel Maioru

Îmi e ruşine că trăiesc în timpuri seci,
Îmi e ruşine să fiu contemporan cu voi,
N-aveţi nimic în piepturile voastre reci,
Mi-e silă ca de o bubă cu puroi.

Voi aţi uitat ce este dragostea de ţară,
Voi aţi uitat de osul strămoşesc,
Cerşiţi pomeni pe la străini afară,
...Şi ne-nvăţaţi pe noi că aşa e firesc.

Şi nu mă doare decăderea voastră,
Atât cât mă răneşte starea ţării mele,
Iubita Românie, ţara noastră,
Ce alţii au murit s-o apere de rele.

Din bravi bărbaţi cu ţeluri mari,
Azi ne conduc nişte lachei,
Din voievozi cu piepturile tari
Ne reprezintă azi nişte pigmei.

Voi aţi vândut şi osul din morminte,
Osul eroilor acestui neam măreţ,
Vă comportaţi aşa pentru că n-aveţi minte,
Şi vă mascaţi aceasta prin dispreţ.

Simţiţi mereu nevoia omului flămând,
Într-un târziu vă veţi mânca-ntre voi,
Deşi eu sper să vă pierdem curând,
Crescând iar demnitatea ce n-a murit în noi.