Ce ţanţoş se plimbă omul, pe drumul limitat al vieţii sale,
Strivit de ignoranţa fără de păcat, căzut în beznă, plin de disperare.
Se crede zeu, centru de univers, când el şi simplu om a încetat să fie,
Căci alergând materie s-adune, el a uitat de sfânta omenie.
Ce treabă are el că lumea se destramă, că aerul planetei începe să n-ajungă,
Dacă el strânge-avere cu falsa lui valoare, cine să îl oprească din aberanta fugă?
Ar face fraticid ca să-şi atingă ţelul, măsura nu o ştie, parcă-i ieşit din minţi,
În cursa infernală ce o numeşte viaţă el fură adesea startul pentru câţiva arginţi.
Se bucură smintitul la orice e câştig, crezând cu toată forţa că asta este calea,
Descopera târziu, când anii nu mai sunt, că n-a-nţeles nimic şi-l prinde disperarea.
Şi nu îl consolează averea colosală ce a trudit s-o strângă atâţia ani şi ani,
Blestemând destinul ce singur l-a ales şi lăcomia care l-a vândut sclav la bani.
Înşelă, minte, fură, ceva firesc la el, aşa îi e uşor,
Se şi jură nebunul, c-aşa-i la modă, dacă-i aduce spor,
Se lasă şi jignit, de nu jigneşte el, când este de folos,
Face şi pe milogul, că n-are demnitate şi nu poate cădea pentru că este jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu