Când... de Costel Suditu

Când zidului crescut-a
Atâtea gânduri cât,
În mine ziduri cupa
O umplu cu durut,

Şi când tot zidului
Urechea i-o fi spartă,
Cu zarvă, cum tăcerea
A zid mi se arată,

Va fi să umblu liber
Şi-ntreg peste pământ;
Până atuncea şuier
Din cer pînă-n mormânt,
Neînţelesul firii,
Cu întrebări mai vechi;
Realul omenirii
În slove neperechi,
Şi adevărul; oare
Ce adevăr să fie
Când fericirea doare
Iar când tristeţea-i vie?