caut timp
în albul foii ca un rotund pierdut
aripi frânte
pasăre rară îţi iei adio de la înălţimi
femeile mele sunt arbori tăcuţi
respiră frunze
în ultimul sărut cu verdele în piele
şi-au dăruit rădăcini de răbdare
înmugurite inimi sculptează
trăitul piepturilor
de lemn înflorit cu oameni de teama clipei
agăţată-n titanicul stigmat
nevroticul fir de iarbă
rătăcea răspunsurile lumii
de întrebarea Întâiului
nivelul profund nu are formă
se orientează spre absolut
mi-au încărunţit paşii drumuri drepte
linişte treptelor neumblate
ascuns veşmântul sângerat în plete
ţipă adâncimea sinelui
uitat dintr-o primăvară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu