Presupunând că, totuşi, această lume-i bună –
Cu alaiul ei de dogme şi vechi prejudecăţi,
Ce-atunci când sunt rostite, atât de sobru sună,
Dar, în realitate-s oglinzi sparte-n bucăţi,
Cum să privim prezentul, lipsit de blânde doruri,
Plin de ipocrizie, zdrobit sub nedreptăţi,
Ca să croim o cale spre înalte viitoruri
Şi să clădim o lume cu drepte judecăţi?
În care, fii noştri – sau doar, măcar, nepoţii,
Să aibă ochii limpezi, sclipind de puritate
Şi-n armonii reale, scăldându-se cu toţii,
Să-şi ducă traiul liberi, până-n eternitate.
Din ce-au scris gânditorii, din ce-au cântat poeţii –
Cu adâncă bunătate – doar praful s-a ales…
Ni-s strâmbe şi neclare cărările vieţii
Şi neagra deznădejde, ni-i casă, cel mai des.
Nici planuri fanteziste, naive utopii –
Nu mai croim, căci lumea, e-un iad ieşit afar’…
Iar sufletele noastre – aride şi pustii,
O rază de speranţă nu izvodesc, măcar.
Dar, poate – cine ştie?! – din murmurele slabe
În care-abia se aude, cu greu, verbul „a fi”
Un strigăt se va naşte, strivind a-morţii labe –
Şi strigătul acela - ne va dezmetici.
Şi vom vedea că, totuşi, albastru este cerul,
Când soarele-l străbate, din zori pân’ la apus
Iar noaptea, stele-l scaldă, real - ca adevărul
Că nu-i singurătate – cât Dumnezeu e sus.
Şi astfel, Divinităţii, cerându-i ajutorul –
Cu glas plin de nădejde – o vom readuce-n noi…
Căci numai Ea mai poate să ne ajute zborul –
Altfel, suntem o turmă, cu capul în noroi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu