Radu Adrian Gelu - Gara sufletu-mi pustie...

Dulce ca o nimfă, mă găsii de faun,
pieptu-mi arzând făcându-l scaun,
în sala de aşteptare-n pelegrinare,
tu poposii doar pentru o alintare...

În zvâcnet de aşteptări neostoite,
cu inima-n tăcute cristale ciobite,
pieptu-mi larg se deschise frunţii,
ce-l sărută în adiere cu cârlionţii...

Privirile îngemănate-n iute pară,
aprinzând scânteia chiar în gară,
duse vâlvătaia-n iubire fierbinte,
nu ştiu, cât îţi mai aduci aminte...

Sufletu-mi pe rug ferice mistuit,
ca Phoenix arzând, s-a îndrăgostit,
credul că-ţi vei opri la el pribegia,
îţi deschise inima să-ţi fie magia...

Fără un cuvânt de adio ai urcat,
tăcută-n trenul căutării-ţi abonat,
în parcurs de geografie tot să fie,
destinul focului ideal, ca utopie...

După scurta-ţi călătorie şi popas,
revenind în gara unde-am rămas,
şoptind uscat un adio, iar ai plecat,
şi alt cardinal punct ţi-ai adăugat...