Radu Adrian Gelu - Prietenii

Bobiţă... este un blând căţel,
cu blăniţa-i moale e frumuşel,
are urechi lungi şi mătăsoase,
ochii mari ce natura-i donase...

Mititel şi drăgălaş, luaţi aminte
nu strică, nu roade, e cuminte,
ascultător, curat, harnic la joacă,
nici-cum pe maidan el nu pleacă...

Un prieten bun de joacă el are
pe Pufi motanul fără asemănare,
năzdrăvan, curios şi foarte pufos,
oricum la şotii e cel mai ambiţios...

Ei se tot aleargă-n joacă zglobie,
casa toată-i plină de a lor veselie,
Bobiţă mai cu grijă calcă covorul,
Pufii-n a sa frână, zice că-i vaporul...

Mai şi zboară-n mieunat ca avionul,
pe pervaz la ghivece luând staniolul,
şi de pe canapea-n aterizare el sare,
ca la trambulină lui Bobiţă-n spinare...

Dar cuţu se fereşte, nu are supărare,
lătrându-i apoi vesel: Măi ştrengare!...
şi care pe care, cursa continuă iară,
cine-i în stare la prins codiţa-n rute...

Dacă-n joacă Pufi răstoarnă ghiveciul,
pe canpea, dus doarme pezevenchiul,
iar Bobiţă dând din codiţă cere iertare,
la cearta stăpânei, amicului-n apărare...

Prieteni sunt mereu, chiar şi la culcare,
de sub păturica-i moale dând ascultare
motanului, cuţu-i numai ochi şi urechi,
la poveştile citite din cărţile cele vechi...