Balada verii ce se duce de Boris Ioachim

Pe furiş, vara se duce –
Cu amiezile-i năuce...
Se tot duce, nesmintit,

Către cerul nesfârşit.

Fără vorbă, fără şoaptă,
Către toamna ce-o aşteaptă,
Tremurând de nerăbdare -
Să bântuie prin frunzare

Cu vânt rece şuierând
Şi toţi pomii îngrozind...
Pomii toţi şi florile –
Dând cu ceaţă zorile.

Pleacă vara pe furiş,
Lăsând jalea, prin frunziş,
În amurg să se strecoare –
Când de rug e larga zare.

Vară, câmpurile-s arse –
Und’ ţi-s zilele frumoase?
Unde-i iarba de smarald,
Ce-mi ţinea, în zori, de cald?

Unde-ţi sunt păsările,
Unde mi-s iubirile?...
Trecătoare, eşti, ca ele –
Nu ca dorurile mele

Care, într-adins, mă dor –
Zbuciumându-mă de zor...
Şi m-or zbuciuma cu sârg –
Pân’ o da moartea în pârg.

Vară – anotimp de floare,
Iar eşti gata de plecare...
Ia-mă în al tău alai –
Ce se-ndeaptă către Rai;

Ia-mă ca pe-o simplă boare,
În caleaşca ta de soare...
Să nu văd cum frunzele
Ruginesc cărările.

Să nu văd brume căzând
Şi nici pâcle mohorând
Zorile, înserările
Şi toate visările...