îmi amintesc de satul în care am crescut
prea repede şi-n goană toţi anii au trecut
privesc acum în urmă la casa cu pridvor
şi lacrimi curg pe-obrajii de timpuri ce-mi e dor

întâi se-aude vocea acelei pentru care
nici jertfa cea mai crudă nu poate fi mai mare
cresta prin aer vorbe de bine sau de-ocară
cum ne purtam noi ţâncii mereu fugiţi pe-afară

apoi se înfiripă imagini preacurate
a duhului măicuţei ce nu pot fi uitate
şi-n spate simt aproape cum aş primi o palmă
de la bătrânu-mi tată sau poate o sudalmă

la el era iubirea ascunsă-n supărare
şi greu trudea ca liotei s-aducă-ndestulare
dar nu lovea cu mâna ci fulgera din glas
oricât erai de tare pierit ai fi rămas

căci ne purtam năstruşnic cu gând mereu de ducă
de treabă n-aveam grijă scapaţi pe sub ulucă
pe uliţe cu colburi ce-n zări le ridicam
făcând la pocinoage că nu mai pridideam

goneam mereu cu cercul în larmă pe uliţă
din drept de poarta popii şi până la troiţă
sau ne-nbrânceam spre puntea pârâului şi poame
furam din pomi atâtea cât s-alinăm din foame

la scaldă la bulboană dam chiote şi-apoi
fugeam pe noi coclauri ca să purtăm război
cu cei copii din vale cu care ne-am certat
ca ceată de neprietini din alte părţi de sat

şi după bătălia purtată până-n seară
ne risipeam spre case să drept primim ocară
dar ne iertau pe dată ne curăţam şi-n şoapte
dădeam spre ceruri rugă de tihnă peste noapte

din toate numai ruga rămâne înspre Domnul
să mângâie odihna celor ce-şi poartă somnul
în locuri neştiute din zări cu străluciri
iar eu părinţi şi casă înnod în amintiri