Ne bate-n uşă
timpul cel smintit
şi ne tot cere vama
de plecare,
dar am să-l ţin
de pietre priponit
şi o să-l pun
să ceară şi iertare.
Că încă de iubit
nu sunt sătul
şi ochii mei,
iubire, vor să vadă
lumina ta,
că nu mi-ai dat destul
din tot ce fost-a scris
să mi se cadă.
N-am să te-ntreb
ce eşti, iubire,
poţi fi aşa
cum mi te-nchipui eu,
poţi fi un dor,
dar şi o amăgire
ce-o port în sufletu-mi
trudit mereu.
N-am să te-ntreb. Rămâi
doar gândul care
îmi scrie cu poveşti
prin nopţi târzii
şi-mi pune glas de mierlă
într-o floare
când aromeşte-a struguri
printre vii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu