În pat cu Luna… de Radu Adrian Gelu

Ziua şi noaptea toată, de abanos mi-e cerul
scăldat în lacrima solitudinii ce taie timpul,
cu gândurile ce consumă mintea sub norul

dorului ce doare, Golgotă a năzui Olimpul…

Ciocănit sfios atinge a sufletului fereastră,
cu raza zâmbet de cald felinar – este Luna.
- Ce faci?... vârâtă sub pătura-mi albastră,
şopti alintul cuprinzându-mă cu semiluna…

- Aşteptam iubirea!... abia pot murmura
prin buza sorbită de căpşuna-i de lumină,
îngânând frânte şoapte flămând a săruta
cu dogoarea dorinţei, fierbintea blondină…

Sub pleoape căzute-n fântâna cea senină,
ochii mi se desfată-n cascadă de alb sărut,
şi inima-mi vulcan stă să erupă, preaplină,
din pieptul ars de sâni ce n-am mai văzut…

În sublimul parfum a reginei nopţii floare,
degetele dogorite plimbă extaz pe trupul
mlădie liană împletită din înger-aripioare,
muritorului acum un zeu tronând Olimpul…

Fatidic nor, aduce ploaia lacrimilor ştiute
pe visul pipăind orb acum dorul ce doare,
cearceaf păstrând licuricii iubirii pierdute
speranţa că norul trece, e o divină alinare…

(Lăstunul albastru – 24 aug. 2012)