am ştiut că totul e nisip
de pe malul acela care mă aşteaptă
învăţ a fi una cu valul,
cu singura memorie,a apei limpezi
de la început şi până la sfarşit.
cuvintele mi-au redevenit prieteni
chiar dacă,
acum ne e o teamă ciudată
unora de alţii
iar depărtarea se-apropie pe furiş câteodată
adulmecând mirosul de speranţă.
aş fi vrut să te dau uitării,de suflet,
dar se pare că n-am fost indeajuns de convingătoare,
gândul meu cerea ca un milog
să-i rămână pictate cuvintele tale
doar acolo,pe un colţ de cer,
luminându-i noaptea aşternută
în palma şoaptelor .
dacă doare să-i spui dor,
şi nu mai este la fel de uşor
să zbori iubirea mea,
lasă-te în voia frunzelor
ce nu îngălbenesc niciodată,
purtate de un preauscat vânt
doar adie în ritmul inimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu