Nu pot să spun că „m-am trezit” scriind.
Din mărturisirile mamei știu doar că la nașterea mea, acolo, într-un leagăn viu din Apuseni, mi-a fost pusă sub perină, pe lângă alte lucruri folositoare în viață, și o carte anume, să îi placă pruncului, când o fi mare, să citească din ea și din alte biblioteci.
Era pesemne, o carte de rugăciuni, într-o vreme în care ele, rugăciunile,
erau interzise.
După ce am învățat să citesc, ce bucurie sfântă! mă rugam pe ascuns din cartea aceea și într-o zi anume am început să scriu altfel...
Era toamnă. Căzuse bruma peste păduri și peste copilăria mea întreagă.
Nu demult îmi plecase tata dincolo de zări...
Când am recitit cuvintele mâzgălite atunci pe un petec de cer, m-am înfiorat, ca un fluier de cântecul lui și poate mi-am zis, pentru întâia dată : „vreau să mă fac poet!”
Și de atunci... mă nasc mereu!
Poetul face parte din ființa mea. Eu și poetul. Ce dialog minunat!
Cu el nu m-am simțit singur niciodată! Eu într-o zi voi pleca, el o să mai rămână o vreme în urma mea, să-mi numere pașii...
Și despre Poezie m-am întrebat deseori: de unde vine ea? așa cum se întreba ochiul meu despre aer și despre lumină.
De unde începe nu vei ști vreodată,
Ea, Poezia, nu are hotar...
Cuvintele, la fel.
Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea şi întunericul din noi.
Vânt şi cu-vânt, duh şi văz-duh! încât uneori surd şi mut de ne-nţelegere, te întreb nedumerit: omule, de unde vine cuvântul?!
Pâinea e cuvânt, lumina, la fel, ura şi întunericul cuvinte sunt...
Cuvinte care vindecă şi cuvinte care ucid, cuvinte care luminează şi cuvinte care întunecă...
Dată ne-a fost înspre rostirea lor gura aceasta şi limba maicii care ne-a născut.
Fiecare pasăre pre limba ei piere şi noi, oamenii, asemenea suntem...
Nevoia de-a rosti cuvinte este una dintre cele mai fierbinţi şi necesare nevoi ale omului, pe lângă nevoia de hrană, de îmbrăcăminte, de dragoste, de adevăr şi dreptate.
Sculptorul din faţa aerului rosteşte cuvinte, pictorul şi muzicianul la fel.
Pentru un poet nevoia de-a rosti cuvinte este asemenea nevoii de-a respira!
Gândurile sunt cuvinte nescrise, nevăzute, fiecare se hrăneşte în viaţă cu gândurile sale.
Doamne, ce bucurie, când cineva îţi poartă sub tâmple gândurile tale!
Citindu-ţi poemul pe care l-ai scris, acesta mărturisindu-ţi:
şi eu gândit-am la fel!
Bucuria rostirii este cu atât mai deplină, mai fericită, cu cât aceste cuvinte rostuite, rămân.
Scrie undeva: ai grijă cum zidești...
Cuvântul acesta, cartea aceasta, este o rostire simplă, precum aerul pe care-l respirăm, o rugăciune neterminată, înălţată până la buze din glodul acesta amestecat cu stele.
O spovedanie necesară...
Dacă vorbim despre singurătatea creaţiei, nici Dumnezeu nu a fost singur când l-a făcut pe om.
Scrie undeva în Cartea Sfântă : „...să facem om după chipul şi după asemănarea noastră...”
Artistul, la fel. Nu e singur în faţa operei sale.
Acolo, „în singurătatea” ei, cineva îi şopteşte mereu...
Nu mă întreba...
Nu m întreba
de ce scriu,
nimic nu-i în afara
Cuvântului,
el,
singura dovadă
că sunt
şi Exist.
Cuvântul nescris
e ca un copil nenăscut!
Uite,
trupul tău e plin
de poeme.
La semnul Poetului
ele se-aşează
cuminţi
în tipare.
Mâinile mele-
flăcări flămânde,
mângâie coapsele
acestui oftat.
Nu mă-ntreba
de ce
scriu,
e ca şi cum
ai condamna
aerul
de ce-i Aer
şi apa la fel.
Totul acum
e aşa de devreme.
Fără Poezie
s-ar face
târziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu