E vremea când... de Nicoara Nicolae-Horia

E vremea când se mișcă grăunțele în ciur,

Nu vezi câte gunoaie se-mprăștie în jur?!
Pe cei bătrâni cinstește-i și ia mereu aminte,
Învață ce-i tăcerea, când să rostești cuvinte-

Așa grăia înțeleptul, așa îți spun și eu,
La tot ce scoți din gură ia seama, fiul meu!
Și vântul și scuipatul de ies din gura ta
Tu suflă în scânteie și nu scuipa în ea;

Când nicio înălțare fără cădere nu-i,
Cel ce aruncă piatra în sus pe capul lui
Simți-va lovitura și va cădea în ea
Și cel ce sapă groapa cu râvnă altuia;

Cuvântul întru toate să-ți fie gaj mereu
Și pune limbii tale lacătul cel mai greu,
Să nu-l descuie-n grabă nici ura, nici mânia,
Pe buze să-ți rodească tăcerea precum via

Când sunt tăiați lăstarii la timp și cu măsură,
Tu caută în toate și-n tot învățătură.
Să-ți fie calea vieții precum lumina, dreaptă-
Cuvântul e-nceputul cel mai presus de faptă;

Așa grăia înțeleptul, așa îți spun și eu,
La tot ce scoți din gură ia seama, fiul meu!
Nu vezi câte gunoaie se-mprăștie în jur?
E vremea când se mișcă grăunțele în ciur..