Sunt îndoieli… de Boris Ioachim

Sunt îndoieli în miez de noapte –

Sunt spaime fără de motiv…
Şi-mi zbârnâie în creier şoapte,
Cum c-am ajuns la-al vieţii tiv.

Şi atunci, orbecăiesc prin casă,
Cu pas nesigur – de om beat…
Nicicum trecutul nu mă lasă –
Deşi, credeam că l-am uitat.

Îmi amintesc de tinereţea
Ce mi-am trăit-o fără sens…
Căci, soră bună, doar tristeţea
Mi-a fost alăturea – intens.

Şi veselia mi-a fost falsă –
În spate-a fost doar râs forţat…
Nu m-am simţit niciunde acasă
Şi mult prea-adesea am clacat.

Căci de copil am fost prea sigur
Că-mi va fi viaţa colţ de Rai –
Azi, când de toate sunt nesigur,
Mă bântuie banalu-mi trai.

Că mi-am făcut prea multe planuri –
Nu cred c-a fost un lucru rău…
Căci doar voinţă şi elanuri
Te-mpiedică să cazi în hău.

Fără speranţe şi visare
Suntem doar nişte bieţi roboţi
Căci, slăbiciunea-n orişicare,
Mereu îndeamnă: ”stai, nu poţi!”

Secretul vieţii, pururi zace,
În aste vorbe - cu temei:
Să vrei doar ceea ce poţi face –
Dacă nu poţi ceea ce vrei.

Căci, numai astfel, mulţumirea
O vom gusta, mereu, deplin…
Vom şti să preţuim iubirea –
Şi nu vom şti ce-nseamnă chin.

…Sunt îndoieli în miez de noapte –
Spaime târzii, calea-mi aţin…
Mă bântuie, cu aspre şoapte,
Regrete ce din urmă vin…