Tinereţe de Boris Ioachim

…Sunt tânăr, încă, Doamnă – doar sufletu-i bătrân

Căci prea-l îndoaie veacul – cu vinete schimbări
Şi neguri, tot mai grele, să-l năruie, hapsân,
Se-nghesuie, adesea, venind din depărtări…

Din depărtări ceţoase, din trai sterp şi naiv –
Purtat în vremuri stranii, dus cam după ureche…
Copil fidel al vieţii dintr-un veleat parşiv
Când mi-am topit virtutea ca un lovit de streche.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i bolnav –
Cândva credeam, prosteşte, în milă şi dreptate…
Cândva credeam că omul pe om nu-l face sclav
Şi că, egali cu toţii, trăiam în libertate.

S-au dus acele vremuri, azi, cinic şi-ncordat
Din zi-n zi îmi duc traiul banal, plin de plictis –
Descoperind, întruna, şi trist şi înciudat
Că, totuşi, lumea noastră, nicicum nu-i paradis.

Azurul e departe – iar soarele-i prea sus
Şi, blestemaţi, naivii – cu capul în pământ –
Sunt pedepsiţi să calce cu pas greoi, supus
Şi cinstea – o ce vorbă! – e numai un cuvânt.

Iubirea mai răzbate – arar, tot mai arar -
Din pieptul meu ce-i, totuşi, mai îmbâcsit de rele…
Deşi cuvântu-acesta îmi e tot mai neclar –
Căci am iubit bezmetic, de-a lungul vieţii mele.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i beteag
De atâtea compromisuri…şi fără ideal;
Mi-e mintea obosită, c-a unui biet moşneag
Şi orice vale-mi pare că-i doar urcuş la deal…