Bătrânul cuc de Catalin Ciorba

Bătrânul cuc, ce-şi are cuibu-în ceas,

A mai ieşit puţin, de bun rămas,
Şi a mai spus puţin pentru final,
Spunând un “CU”... sau “C”... sau ritual.

A stat puţin mai mult, ieşit, din colivie...
Cum şi-ar dori voinicul apă vie,
Şi a privit spre lumea de afară...
Cântând cu sete, ultima lui vară.

A tot privit încet spre ultimul său pas...
Şi a căzut încet c-un ultim glas,
Străpuns de ora ce-avea să bată,
Din orologiul mic, aflat, în inima-i curată.

S-a stins, deşi ştia că trebuie să fie,
Prezent la ora lui, la datorie,
Şi a cântat, cântând ca la-nceput...
Puţin din “CU”... puţin din “C”.

Aşa a dispărut în taină bietul cuc,
N-a mai ieşit din casa lui năuc,
Să mă anunţe, că a mai trecut un ceas,
Din viaţa lui... din tot ce-a mai rămas.

Nici n-a ştiut, că-i ultima strigare,
Căzând inert, strigând spre soare,
Că timpul lui a curs încet...
Spre alt trecut, spre alt prezent.

L-am aşteptat crezând c-a fost o întâmplare,
Şi că o pasăre de lemn nu moare,
Şi-am înţeles... mai mult decât târziu,
Că ticăia din ceasul lui pustiu.

Doar încerca să-mi spună, solitar,
Ca toţi avem un ceas, ce bate rar,
Şi nu ştim cum va bate dintr-o dată,
Ultima sa măsură, măsurată.