Nimicul de Veronica Simona Mereuta

meu ar putea fi mult mai mult

decât tot ce-aş fi recunoscut

în lume ,asemenea.
mărturisesc un obişnuit, la fel de trecător,
cum poate fi necunoscutul ştiut,
când ea zâmbeşte aiurea,
doar de dragul inimii-frunză,
coaptă cireaşă ,rămasă pe ramul drag,
cu dor de acasă pierdut.

nu mă privi cu ochi de hoinar,
oglinda e-n luciul de apă îngheţată,
ai să aluneci dus de cu vânt fără rost,
chemat de mireasmă fără gust,
către vara pierdută de curând.

dimineţile mă dor,
rouă nu-i de-ajuns să spele păcatele
începute fără veste,
neterminate aduceri aminte se înghesuie,
uşa din dos nu va mai fi niciodată
locul pe unde am să mă strecor,
departe de această
efemeră eternitate.

nimic nu-i întreg,
nimic nu e gol,
doar tânjeşte lângă o poartă!