Convoiul meu de vise mă însoțea prin astre,
Dar ce blestem e oare,de port ca o povară
Nenumărate vise în genele albastre?
Doream pe pânza vieții să-ți vesnicesc surâsul,
Am rupt speranța-n două și-am împărțit cu tine,
Luceafărul iubirii ți l-am aprins în ceasul
Când ploile-ncercarii săpau adânci suspine.
Cât aș fi vrut să-ți dărui din anii mei o viață,
Cu foc să-ți scriu pe buze în noaptea pătimașă,
De ce oare iubirea ca un mosor de ață
Se-adună ,se deșiră sau e sinucigașă?
De ce există lege în nopți fărădelege,
Iubiri ce nasc pasiune și nu mor niciodată,
Și sensuri giratorii făr-a putea alege,
Enigme însemnate cu taină-n gând brodată?
Te-ntreb zadarnic astăzi în toamna mea-ntristată,
Iubirea n-o dezleagă nici umbrele străine,
Noi am jucat la zaruri o șansă ce vrea plată,
Aș da o-mpărăție pe doar o zi cu tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu