Ţie de Boris Ioachim

Cum frumuseţea ta, iubito,

Cu zâmbetul tău alb şi pur
Pe dată, noaptea mi-a-nsorit-o
Şi-n suflet mi-a înfipt azur!

Cum părul tău, ce-l zvârli pe spate,
Cu-n gest cochet dar inocent
Mă face să simt cum se zbate
În mine-un vechi adolescent!

Privirea ta, cumva, timidă
Mă zăpăceşte ca pe-un puşti
Şi toată viaţa mea sordidă
Mi-o curăţi, când gura îmi muşti.


Când speriată de-ndrăzneala –
Pe care nici n-o bănuiai
Că stă ascunsă sub sfiala
Pe care, de-obicei, o ai

Încerci să mă alinţi, femeie,
Ca o văpaie mă aprind
Şi nici un gând, nici o idee,
În minte n-am – când te cuprind.

Doar o săgeată mă străbate –
De fapt, e-un fulger neîntrerupt –
Când simt cum pieptul tău se zbate
Şi timpul, brusc, devine rupt

De tot ce-a fost odinioară,
Pe când eram un zvăpăiat –
Ducând o viaţă de ocară,
Crezând că, astfel, sunt bărbat.

…Când, osteniţi, ţintim spre stele,
Cu ochii tot de dor aprinşi,
Simţim că suntem ca şi ele –
De tot ce-i pământesc desprinşi.

Cum frumuseţea ta, iubito,
Cu zâmbetul tău alb şi pur
Pe dată, noaptea mi-a-nsorit-o
Şi-n suflet mi-a înfipt azur!..