Secret ascuns de mii de ani de ‎Ovidiu Oana-pârâu‎

Era în zori. Splendid crepuscul
Veghez pe țărm, sunt far minuscul
Mă sting firesc, a mia oară
Şi mă întreb aşa-ntr-o doară:

De ce mereu se înroşeşte,
Când vălurile-şi risipeşte?
Ce taină în adâncuri are,
De mii de ani, frumoasa mare?

În zori, din largu-i necuprins,
Un tânăr prinţ din ea desprins,
Se ridica spre boltă, roată,
Şi o lăsa îmbujorată

Sub mângâieri de raze blânde,
Însângerând adânc și unde.
Iar ea îi trimitea spre maluri,
Iubiri pe crestele de valuri.

Ascult frumoasa alintare
A apei către dragu-i soare.
Surprind apoi un gând hai-hui,
Este amanta astrului!

În următoarea dimineaţă,
Albastru-i strălucind pe faţă,
Mă-ncredinţează că-l iubeşte
Şi până-n noapte îl doreşte.

Iar, de vre-un nor, Doamne fereşte,
Drumul iubitului umbreşte,
Pe faţa ei îndat`adună,
Umbre ce-o schimbă în furtună.

Şi cheamă vântu-n ajutor,
Să risipească negrul nor;
Abia atunci se potoleşte
Când soarele de sus zâmbeşte.

Apoi, e iarăşi liniştită
Şi îl aşteaptă fericită,
Venind pe-ascuns şi împreună,
Împart culcuş sub clar de lună.