Bătea un vânt agonic în
noaptea-ntunecată,
Priveam la
faţa ta, era albită toată,
Iar ochii tăi
ca sticla, fixaţi, priveau nimica,
Era ultima
noapte şi eu... spărgeam oglinda.
Un rece ca de
moarte plutea-n odaia-nchisă,
Cerşeam
pierdută-n rugă o cale mai deschisă,
Spre veşnicia
vieţii unde durerea ta
Se
preschimba-n rubin, sau lacrimă de stea.
În chinurile
morţii durerea triumfa,
Cearceaful
într-o vină în ghem se preschimba,
Iar patul mult
prea mic în gemete plângea,
Era ultima
noapte şi el parcă ştia.
Secundă cu
secundă încet te linişteai
Şi o sclipire
vie în ochi tu afişai,
Priveai cu-a
ta iubire la mine-nduioşat
Şi-n şoapte
murmurate suav mi-ai cuvântat :
Mă duc acum,
iubito!... în lumea mea din cer,
Unde durerea-mi
cruntă se-aruncă în ungher.
Hai vino!...
dă-mi sărutul, atat eu îţi mai cer !
Dulceaţa să
ţi-o simt etern, când am să pier.
Cu
ochii-nlăcrimaţi şi buze tremurânde
Îţi savuram
nectarul din buzele flămânde,
Iar şoapte de
iubire se prăvăleau cascadă
Şi-n
braţele-mi prea fine ţi-ai stins ultima şoaptă.
Era... ultima
noapte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu