Dor de geamăn izvor de Radu Adrian Gelu

E dimineaţă. Soarele cald zâmbeşte,

viaţa-i aşa de plăcută când ne iubeşte.
Tainic-n măduvă de gând şi din lumină,
cânt adie pe-o strună de vioară divină.
Din crestele de munte mai coboară,
pe cărunte căi un zvon de primăvară.
Susur blând, strecurat-n văile de iască,
o minunăţie, totul face să înflorească...

Curge şi amintirea. Eram două izvoare,
Ce cândva împletite îşi susurau iubirea.
Cristale căprui-n priviri, al fericirii izvor,
ca bujor călător îmi erau dorul dogoritor.
Nedespărţiţi nicicând, ne umezeam setea,
în rouă şi izvoare, tu tinereţe fiind pecetea.
Emoţii-n aripi străvezii ne îmbrăţişau valea,
trasând cu licurici-n stropi, a vieţii calea...

Părăsit-ai tu vârtejul. Singur mă zdrobesc,
secătuindu-mi molcomul vuiet, căci albesc.
Între maluri tocite mă preling singur acum,
în văpaia amurgului, totul îmi pare scrum.
Curge doar speranţa spre malurile adânci,
unde iubirea-mi mă va ridica de pe brânci.
Da… Cum să nu-mi amintesc de acel izvor
Ce susura, susura mereu lângă al meu dor…