marți, 1 mai 2012

ERA ULTIMA NOAPTE... de Irina Nedelciu


Bătea un vânt agonic în noaptea-ntunecată,
Priveam la faţa ta, era albită toată,
Iar ochii tăi ca sticla, fixaţi, priveau nimica,
Era ultima noapte şi eu... spărgeam oglinda.

Un rece ca de moarte plutea-n odaia-nchisă,
Cerşeam pierdută-n rugă o cale mai deschisă,
Spre veşnicia vieţii unde durerea ta
Se preschimba-n rubin, sau lacrimă de stea.

În chinurile morţii durerea triumfa,
Cearceaful într-o vină în ghem se preschimba,
Iar patul mult prea mic în gemete plângea,
Era ultima noapte şi el parcă ştia.

Secundă cu secundă încet te linişteai
Şi o sclipire vie în ochi tu afişai,
Priveai cu-a ta iubire la mine-nduioşat
Şi-n şoapte murmurate suav mi-ai cuvântat :

Mă duc acum, iubito!... în lumea mea din cer,
Unde durerea-mi cruntă se-aruncă în ungher.
Hai vino!... dă-mi sărutul, atat eu îţi mai cer !
Dulceaţa să ţi-o simt etern, când am să pier.

Cu ochii-nlăcrimaţi şi buze tremurânde
Îţi savuram nectarul din buzele flămânde,
Iar şoapte de iubire se prăvăleau cascadă
Şi-n braţele-mi prea fine ţi-ai stins ultima şoaptă.

Era... ultima noapte...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu