GENEZA PRONUNȚĂRII de Stefan Oana Valentin

Cai albi îmi tropăie prin gânduri

cuvinte repezi încercând s-ajungă
galopul lor, o toacă e, din scânduri
trist nechezat, ca o cântare lungă.

Vântul îmi țiuie prelung prin plete
tot gângurind, fără de înțeles, ceva
norii îmi povestesc acum de sete
plângând a soare aprig, undeva.

Marea foșnește verde printre stânci
în șoaptă, povești de mângâieri de ape
vântul adie caii spre ploile adânci
dornici cu noi cuvinte să se adape.

Pământul surd îmi urlă a hârtoape
împleticită-i rădăcina groasă din călcâie
căderea e acuma, atâta de aproape
pădurea cântă roșu, în flăcări de tămâie.

Înalță-te cuvânt, la stele și rămâi
ca un prezis de gânduri dragi și efemere
iubind frumos, te-am pronunțat dintâi
etern, cu limbă moartă te voi cere.

27 05 2012
ȘTEFAN OANĂ