Radu Adrian Gelu - Adă-mi zăpadă înapoi iubirea...

Gându-mi bate a zăpadă, e parcul gol,
încă mai cade câte-o frunză, e pustiu,
pe bancă-s țintuit de vânt rece, aspriu
mușcând amintiri și vise, dând rotocol...

Imagini se-nşiră, frigu-mi văzul sfâşie,
stafii înfumurate râd şi plâng, în ecou,
umbre dese, imagini azi mute din nou,
pe bancă-i doar sufletu-mi companie...

Privesc spre nori, poate picuri se arată,
încruciați-n ace, zăpadă albă să o cadă,
luându-și zborul, dorința-mi să acceadă,
la mugurii de gheață din ceața depărtată...

Din agheazima lacului, o picătură-n vinul
destinului sufocat prea devreme, i-aș da
ca lebede albe cu ouă-ntre vise, a broda
guler scrobit pe suflet răsfrânt ca și crinul...

Mintea, cu suflet trist se întrece-n amintire,
a fulgilor mari ce ridicau crețe zăpezi înalte,
la întâlnirea cu iubirea, ca inimi să tresalte
pășind afundat împreună, veseli prin albire...

Lacrimi rostogoleasc faţa-n străluce zăpadă,
ridicând rugăciuni la cer, iar să se-ntoarcă
nămeții cu iubirea, iar dragostea să toarcă,
fuiorul clipei ferice, veșnic dorită cavalcadă...