Octavian Petrescu - Balada pentru Arusy

Frumoasă fată cu ochi verzi,
De o sălbatică fineţe,
Purtând Sevanul în priviri
Şi Araratul în nobleţe,
Lăcaş al sufletului meu,
Şi-a nopţii caldă mângâiere,
În care mă închid mereu
Să nu simt ură şi durere,

Nu vreau să las acestui drum
Veşnic urmat de omenire,
Iubirea să se facă scrum
După atâta strălucire,
Ci-aş vrea aici, într-un poem,
Să o îngrop, să înflorească,
Şi-n drumul lung prin Univers
Mireasma să şi-o răspândească.

Să fim un suflet amândoi
Şi veşnic să zburăm spre stele,
Iar nemurirea din priviri
Să o aprindem printre ele,
Apoi tărâmul să-l găsim,
Acela unde nu e moarte
Şi unde visurile nu-s
Doar nişte cântece deşarte,

Să Îl rugăm pe Dumnezeu
Să ne mai lase împreună,
Că eşti a mea şi sunt al tău
Şi astfel trebui’ să rămână,
Că în zadar avem de toate
Şi viaţă veşnică în noi,
Dacă nu suntem împreună,
Dacă nu suntem amândoi.

Acolo sus, ne-am construi
O lume tainică, albastră,
În care ne-am dezlănţui
Din plin, îmbrăţişarea noastră,
Iar zâmbetele, un ecou
Al clipelor de altădată,
Vor fi ca păsările ce
Nu vor mai plânge niciodată.

Să simţim ura, vom uita,
Să râdem, cine ştie oare,
Ci doar Iubirea vom slăvi
Printr-o continuă culoare;
Cum se-mpleteau adeseori
Miresme toamna în grădină,
Ne vom uni şi noi ades’
Într-o sălbatică lumină,

Vor cânta îngerii în cor
Despre a noastră unitate,
Şi de splendoarea vocii lor
Le vom uita atunci pe toate…
Aşa va fi, frumoasa mea,
Deşi pământul ne tot cheamă,
Iar realitatea rece, grea,
Spre altă lume ne îndeamnă

Privirile şi tremurăm
Fără să ştim în faţa sorţii,
Sperând că vom putea odat’
Să depăşim puterea morţii,
Că nu vom fi doar nişte flori
Pe care timpul le supune
Şi-n urma viilor culori
Doar întunericul rămâne.

Doar simplul fapt că eşti aici
Şi mâna ţi-o cuprind în mână,
Mă face să mă rog nespus
Ca veşnicia să rămână,
Îmi dă fiori făptura ta
Şi sentimente peste care
Nici însăşi marea n-ar putea
Să-ntindă valuri de uitare.

Te văd frumoasă, cum veneai
Păşind uşor spre Catedrală,
A ta iubire s-o uneşti
De-a mea iubire colosală,
Şi-n faţa sfântului altar,
Să-mi dovedeşti a ta credinţă
Şi să fim unul pe Pământ,
Un trup, un suflet, o fiinţă.

Ca lebedele din poveşti
De albă rochia îţi este,
Şi păru-n valuri, ochii verzi,
Cum nu e zână de poveste,
Izvor de viaţă nesecat
Şi zbor nebun de tinereţe,
În care Cerul a sculptat
Atâta farmec şi nobleţe!

Şi nuntă mare s-a făcut,
Şi noaptea s-a făcut lumină,
Eu eram rege pe pământ,
Iar tu, frumoasa lui regină,
Şi curgea vinul şi cântau
Nuntaşii, care mai de care,
Şi-n cinstea noastră închinau,
În ciuda vremii trecătoare.

Priveam părinţii, ochii dragi,
Înlăcrimaţi de fericire
Că-şi văd copiii lor uniţi
Într-o gigantică iubire,
Şi totuşi trişti, căci resimţeau
Că prea departe o să plece
Şi vor lăsa în urma lor
O lume tainică şi rece…

Ascultă vântul, draga mea,
E noapte şi e frig afară,
Farmecul lui de-a fredona
O serenadă vrea să pară,
Însă noi ştim că este gol
Şi este frate cu pământul,
Iar dincolo de-al lui ecou,
Se ascund noaptea şi mormântul.

Da, dincolo de ce ar vrea
Să pară, nu e decât jale,
Şi multe doruri ce-au murit
Sperând sub aripile sale.
Ne-având nici zâmbet şi nici glas
Şi însetate de lumină,
Din ele nu a mai rămas
Decât tăcere şi ruină.

Şi mă întreb adeseori
Care-ar fi rostul vieţii oare,
Dacă Iubirea ar muri
Şi s-ar topi dintr-o mişcare,
Dac-acest înger absolut,
De sentimente şi speranţă,
Ar fi băgat într-un mormânt
Şi stors de lacrimi şi de viaţă,

Cum ar putea să nu mai fie
Sărutul nostru, niciodată,
Ci-n urma lui, decât Nimicul,
Ca o corabie uitată,
O insulă pierdută-n mare,
Un soare-n dune înecat,
Un pianist ce nu mai cântă,
O lacrimă ce a secat.

Ce tristă-i noaptea şi ce rece
Când studiezi a ei tăcere,
Când priveşti dincolo de zâmbet
Şi vezi doar zbucium şi durere,
Şi te gândeşti atunci la crunta,
La-ndurerata despărţire,
Ca o mireasă care-şi plânge
Singurătatea în Iubire,

Iar mirele-adormit nu poate
Ca altădată să-i vorbească,
Să-i spună iar şi iar că veşnic
Va fi acolo s-o iubească…
Şi din tot dansul viu prin lume
Rămâne-un ultim drum absurd,
În care sufletele strigă
Şi-n care timpul este surd,
În care un sărut de-adio
Nu are parcă nici un rost,
Silit de-această despărţire
De tot ce e, de tot ce-a fost!

(Octavian, 2010)