Octavian Petrescu - Despartire

(dedicată bunicului meu)

I.

A trecut multă vreme de când ne-am depărtat,
Dar mi te-aduc aminte aşa cum te-am lăsat:
Stăteai la geam, privirea-ţi pierdută înspre noi…
Un brav soldat al ţării cu ochii trişti şi goi.

Am fost plecat departe, iar tu mǎ aşteptai.
Bǎtrân, albit de vreme, la masa ta plângeai.
Când m-am întors din lume, târziu a fost atunci,
Nu mai erai acasǎ sǎ mǎ aştepţi, sǎ plângi…

II.

Pentru câteva secunde,
Înainte de-a pleca,
M-am întors din nou la tine
Să te văd, să-ţi spun ceva…

Sufletul îmi clocotea
Ca o mare agitată:
Acum plec şi cine ştie
De-o să te mai văd vreodată!?

După luni de despărţire,
Frica s-a adeverit:
Într-o zi, de la Arusy,
Am aflat că ai murit.

Acum dorul ne apasă
Şi simţim al lui amar,
Căci tu nu mai eşti acasă
Să ne-ntâmpini iar în poartă,
Să ne-aştepţi acolo iar.

Ni se pare câteodată
Că te mai vedem zâmbind,
Lângă părul vechi din curte,
Stând în capul mesei şi de
Prin războaie povestind.

Dar e doar o amintire.
Sufletul îmi e pustiu.
M-am întors din lumea largă
Şi te-aş strânge iar în braţe,
Însă este prea târziu...

Ce-am găsit, e doar o cruce
(Să ne ierte Dumnezeu!)
Iar în loc de-o-mbrăţişare
Îţi aprind o lumânare
Şi o sting cu plânsul meu.

(Octavian)