Când spun adio, totul parcă-mi moare
Tot ce e verde se pierde în vâltoare
Şi florile în plânset se ofilesc
Iar ceru-mi joacă dansul haiducesc.
S-a dărâmat trăznit şi turnul
înălţat
Iar zilele trecute pe loc au îngheţat
Doar cărămizi ciobite de foame de
iubit
Au mai rămas prin curte oftând în
ostoit.
Iar viaţa-mi ce de plânset atat a
obosit
În praful ca o pleavă încet s-a
rostuit.
Amarul de prin vene s-a solidificat
Cântând în ghilimele rapsodul, ca
turbat.
Când tristele amintiri în timp se vor
trezi
S-or scutura de pleavă şi-n zi îmi vor
zâmbi
Atunci durerea-mi vie demult va fi
apusă,
Doar lacrima din cuget îmi va servi o
scuză.
Iar eu doar voi surâde la ce voi auzi
Cu gândul hăt departe încet voi şuşoti
Şi deschizând cea carte luată de prin
praf
Te voi citi în noapte, ca simplu
paragraf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu