Două picături de ploaie - de Alexandra Manea

Stăteau pe-o frunză două picături de ploaie,
El o privea atât de tandru şi duios,
Nu le păsa că ploaia rece şi vioaie
Tot lunecă din ceruri cu pasul graţios.

Şedeau pe-o frunză două picături sfioase
Cu palme tremurânde strângându-se uşor,
Schimbând priviri atâta de frumoase,
Simţind întâia dată al dragostei fior. 

El a plonjat de sus, din puful unui nor,
Ea, din tărâmul verde al unui curcubeu
Şi s-au privit numai o clipă-n zbor,
Înţelegând că-s el a ei şi ea a lui mereu.

S-au prins de mână, vrăjiţi unul de altul, 
Executând un dans nebun, periculos
Şi-atât de simplu şi firesc le era saltul
Către pământul aspru, ud şi nemilos.

O creangă de cireş ce-n zori a înflorit
Şi i-a zărit înlănţuiţi în dansul lor,
Pe frunza sa plăpândă popas le-a oferit,
Cercând noii iubiri să-i sară-n ajutor.

Visau pe-o frunză două picături timide,
Învăluite de parfumul suavului cireş,
El palma pe obrazu-i fin deschide,
Privirea rătăcindu-i pe chipu-i fără greş.

Zâmbeau pe-o frunză două picături nebune
De-atâta dragoste, pierdute-n lumea lor,
Şi numai din priviri păreau a-şi spune
Că una fără alta vor pieri de dor.

Dar vântul şugubăţ de primăvară
A clătinat în joacă frunza preţioasă
Şi are-acum în suflet grea povară,
Căci a sfârşit iubirea cea frumoasă.

Alunecau pe-o frunză două picături mirate,
Şi-n zborul lor în lacrimi s-au topit,
Cireşul plânge cu petale răsfirate,
Căci dragostea-n văzduh s-a risipit.