Octavian Petrescu - Romania

Deşi săracă, sărăcită
De-o eră şi o viaţă grea,
Nu-i ţară-n lume, preţioasă,
Cum este România mea,

Nu pentru că ar fi deodată
Străinilor pe primul loc,
Ci că-s român şi-n al meu sânge
Port viaţă, dragoste şi foc.

Că-n mine se ridică Ştefan
Din morţi şi-ndeamnă spre credinţă,
Că-n mine strigă Mihai-Vodă
Ca să ieşim din umilinţă,

Că-n mine cad zdrobiţi de gloanţe
Soldaţii ţării româneşti,
Şi-n mine se ridică steagul
Ce s-a-nălţat la Mărăşeşti.

Să nu o confundăm, române,
Cu cei ce o batjocoresc!
Una e ţara, e pământul…
Alţii sunt cei ce o-njosesc,

Că nu pământul e de vină,
Nici munţii, nici apele sale,
Că nu mai e aici de muncă
Şi moare lumea prin spitale.

Suntem siliţi la astă viaţă,
Suntem siliţi să fim aşa,
Însă iubirea pentru ţară
Este cu totul altceva!

Păstraţi mereu în drumul vostru
Steagul respectului de sine,
Să-l fluturaţi atunci când alţii
Vor să vă facă de ruşine,

Şi-n faţa tuturor din lume
Să ridicaţi mândria voastră
Că v-aţi născut şi sunteţi sânge
Din marea ţară românească!

Nu acceptaţi ca vorba goală
Să-ngroape lucrurile sfinte,
Istoria vă dă dreptatea
Şi cinstea vouă cuvenite,

Deschideţi paginile, sute,
În care mama voastră plânge,
Şi îndreptaţi-le spre lume,
Să umple zâmbetul cu sânge!

(Octavian, 2010)