Mihaela Aldea - De mai...târziu

Îmi arcuiesc fiecare simţ, hrănindu-l
cu trupuri ce vindecă insomnie
obosite de versuri
îşi întind braţe; pot visa…
fură galben păgân de pe Calea Lactee
dulce din soare
parfum curge, şiroind aer poeme.

iubiţii îşi fac cu ochiul printre stamine

Lui Eminescu îi mângâie tâmpla,
când încep sămănătorii
lucrul la elegii, suspină atunci implorând
„ o, rămâi...” „...floare albastră!”
de dorul dorului, cântă-ntr-o seară
pe deal... la un ceai.

Eu, aştept să mă petreacă
dinspre nicăieri spre niciunde vremelnicie
rămasă fără seva raţiunii de a fi.
am lăsat esenţa în singurul pocal uitat rătăcit
la rădăcinile copacului de lângă fântână.

dacă le privesc mai atentă seamănă
cu trupuri de stele,
felinare, uitate-n arbore bătrân, noapte...
străjuiesc boem oraşul
printre tramvaie,
măsurând paşi de poeţi ...
deschid vernisaje-n Copou în fiecare lună,
de mai...târziu.
flori de tei...