A fost odat, este şi va tot fi poveste,
la moara timpului a cerne cuvântul,
în făină de stele ai ţese veşmântul,
prin lumină a duce iubirea la creste…
Verde, verde-i brâul de sub creastă,
între cer şi pământ, viaţa taie norii,
rezemaţi-n stâncă, anii ţin condorii,
cu freamăt de aripi-n şiruri de castă…
Din trupul de piatră se naşte izvorul,
cel alb şi luminos al iubirii, de a rodi
sămânţa tainei vieţii, visul a-npodobi
a celor şapte porţi, curcubeul, dorul…
Pe poteca fulgerului-n nor, un lăstun
poartă călăuză la fântâna cu apă vie
sufletele-nsetate, cu roua să convie
respectul şi adoraţia muntelui tribun…
Călător pribeag cu sufletul şi mintea,
cutremurând pasul rătăcirii-n stâncă,
îşi cată Mecca prin vâlceaua adâncă,
purtând-n desaga-i gânduri ca lintea...
În praful râului-şi tot lăcrimează fluxul,
stării de veghe somnambulă-n lumina
nopţii, când visă iubirea ca şi morfina
ce-i zâmbi inima, amânându-i refluxul…
Cu glasul mângâietor ca raza de soare,
iată i se născu pruncul, cioplitor-n rime,
ca înbăiat-n rouă nouă, zisul să-i anime,
a săruta parfumul iubirii-n fiece floare…
Pruncu-nstelat crescu repede bărbat,
primind solia a apăra cântul de neam,
respectând cuvântul dor, de la Adam,
va înălţa privirea între trăiri ce se zbat…
Păşind prin Ţara Negrăită, într-o pajişte,
întâlni o mie şi una de regine-n rochiţe
multicolore, foşnitoare, purtând coroniţe,
cu nestemate d-argint sceptre-n mirişte…
Un murmur de privire azurie aude-n plai,
ea, o floare-ntre frumuseţi, respira piatra
în truda-i a creşte, regină ca şi Cleopatra
plânge dor-n zâmbet pe obrazu-i bucălai…
Trezit de suava melodie ce n-o mai auzise,
în căuşul palmei-şi simţi cum îi bate inima,
găsind că-n dorul inimii şi ea cioplea rima,
iubirea de iubire lăstunului îi înmugurise…
Zboru-i sihastru-n lacrimă, în dans cu zâne,
îşi atinse curcubeul la roşia îngerilor poartă,
cu mugurele floare încolţind-n a sa soartă,
în tainică comuniune de vise-n dor fântâne…
Tu, floare cu azuriu-ţi plângând la cele stele,
cioplind iubirea-n rime, te găsii iată surioară,
eu lăstun, te botez rândunică şi din chilioară,
zboară cu zâmbet pe aripioară-n cântecele…
Între florile celeste pe picuri rouă se-nfrăţiră,
cioplitor cu cioplitor în rima versuită-n iubire,
şuşotind între steluţele copilăriei-n clocotire,
fiecare patima-i de care tocmai se despărţiră…
Colindând-n zbor gând, munţilor aer le respiră,
un lăstun şi-o rândunică, parte din măreţia lor,
îşi adapă rădăcinile sorbind liber-n a vieţii izvor,
ca umbra ce-nsoţeşte lumina, sunt strune-n liră…
Cerbul şi căprioara la taifas-n luminiş le şoptiră
că rima lor îi forţa iubirii, ce vindecă, înalţă ţelul,
deschide peceţile curcubeului ce-şi înalţă inelul,
la taina eternităţii luminii, virtute ce-o întâlniră…
Prin Ţara Nerostită, printre munţii de cuvinte,
pădurile de sublimă trăire, cioplesc candoare
două dălţi într-un zâmbet, fiecare cu o floare
pun rimă aripii de dor, din a lor inimă fierbinte…
