Pedeapsă de Costel Suditu

Plânge-n pragul casei sale
O măicuţă, sughiţândă;
Frânge mâinile de jale
Şi-şi priveşte fata blândă;

Îi fusese mai firavă
De când viaţă-n ea prinsese;
I se spuse de otravă,
Însă ea nu se-nţelese;

A slăbit de-atunci, sărmana;
Ani de zile de durere
O făcu să nu ia seama
C-a rămas fără putere;

A iubit fiece clipă
Îi dădea viaţă fetiţei,
Nu ţinea cont de risipă
Pentru binele fiinţei;

Se ruga mâncând pe fugă
A nu prinde mai amară
Viaţa, când va fi să curgă
Sumbră peste ea, şi chioară;

Uneori, stătea chircită
Lângă umbra somnului,
Şi plângea neauzită
De timpanul omului;

De-ar muri mai înainte!...
Se gândea, ce drept ar fi,
A-ngriji copii morminte,
Nu părinţi fără copii!

Tristă era pe când timpul
Străbătea prin amândouă
Şi tăcutul şi vorbitul
Picurând obraji cu rouă;

S-a temut, sărmana mamă…
Tocmai asta se-ntâmplase!
De-a ei rugă, n-a Luat seamă:
Scumpa vieţii ei, plecase,

Când, cu lacrima-i din urmă,
Îi făcu un semn din deşte,
Că suflarea i se curmă,
Dar pe maică o iubeşte;

Acu-n pragul uşii triste,
Muma, mâinile îşi frânge,
Dând ca rost unei batiste
Ochiul ei secat ce plânge;

Ce durere fără margini!
Of, durere… of, durere…
Naşti acestui om imagini,
C-ar dori şi el a piere,

Fiindcă bocetul de fiică
Ori de fiu, - după urzeală,-
E normal, când se ridică,
Nu-i normal, acel de mamă!