Azi am pătruns sub mantia albită,
Peste natura toată risipită.
Să cat sub patul putred de frunzişuri
Cum germinează viaţa-n ascunzişuri.
- Hei ! m-a strigat deodat` un ghiocel.
Ajută-mă de vrei, căci măricel
Nu-s de ajuns să ies sus la lumină !
Putere n-am destulă-n rădăcină !
Suflând în pojghiţi, drumul i-am croit
Şi puiul de lumină-a răsărit
Îţind scufia-i albă înspre ceruri.
Dar, zgribulit, s-a-ntors pişcat de geruri.
- Vai mie! Vai de mine! Ce mă fac?
Întreabă ghiocelul un gândac
Ce somnolent mişcase doar un pic.
- La ce-i afară, nu mai fă nimic !
Rămâi la locul tău şi fii deştept
Şi ia-te după mine! Eu aştept
Covorul alb, de tot să se topească,
Şi astrul, gerul tot să-l risipească !
Şi-a strâns corola dalbul ghiocel.
- Aşteaptă până-i fi mai măricel !
I-am spus eu, vântul, şi-am plecat pe-afară:
- De-abia-n trei zile fi-va primăvară!
Şi doar atunci arată-te la faţă !
Vesteşte abundenţa de verdeaţă,
Păstrându-ţi rostul tău de vestitor,
Răzbit din al omătului covor.
- Îţi mulţumesc, plăpândă adiere!
mi-a spus. – Să te întorci ca mângâiere!
Pe toţi să ne cuprinzi din iarba deasă
Născuţii din zăpezi ce azi ni-s casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu