Gheorghe de Costel Suditu

Era cel mai bun din sat.
Blând, cuminte, şi docil,
O mândreţe de băiat!
De supus, foarte util…

Avea ţaţa Floarea fânul
De cosit şi n-avea cine:
-„Ia, Gheorghiţă, lasă drumul
Şi coseşte tu, mai bine”!

Şi muncea pe biata coasă
Până de-şi primea simbria,
N-avea bietul, rost şi casă,
Cum îi fu copilăria;

N-avea-n horă loc să joace
Altul, de piciorul său!
Încălţat cu nişte troace,
Se-nvârtea în jurul tău;

Mâna vacile pe câmpuri,
Oamenii, îl omeneau;
Aducea, cu din răstimpuri
Daci, de care mai vorbeau;

Azi la unul, mâini la altul,
Trecu timpul şi trecu…
Se făcu bărbat, băiatul,
Dar niciuna nu îl vru!

Da-i păsa?!... de ce să-i pese?
Avea ritmul lui de mic:
N-avea plin - din ce să verse,
Nu-l nesocotea nimic…

O ducea de azi pe mâine,
Nu gândea la viitor,
De avea sau n-avea pâine
Sufletu-şi simţea uşor.

Toţi din sat îl îndrăgiră,
Gheorghe, le era copilul:
Cel în care se opriră,
Bunătatea şi umilul;

Până când prea ars de soare -
ceasul sorţii, de pe urmă,
Puse grabă în picioare
Către curgătoarea undă;

Rostul său!... ce rost măreţ!!
Un copil zbătea în apă
Şi sări, făcând judeţ,
Temător că se îneacă;

Îi fu scalda de pe urmă.
Reuşi, copilu-n spaime
A-mbrânci din multa spumă
Şi mai vru ceva să-ngaime…

Cei câţiva-mpietriţi ca piatra
Prundului, cuprinşi de teamă,
Povesteau cu stimă fapta
Omului cu firea calmă;

Toţi, priveau înmărmuriţi:
Gheorghe, ud, zăcea culcat.
Oftau pomii înfrunziţi,
Îl plângeau pe înecat!...

„Bună soartă… faină”!... crezi?!...
N-au casă, n-avu masă.
N-ai tu minte ca să vezi!
Viaţa lui, a fost frumoasă!

Însă, după el, rămase
Toată sila şi urâtul:
Cât fusese el prin case,
Cât trăise cu durutul!...

În trei zile, îl uitară
Pe Gheorghiţă bun la toate!
Nu ştiu dacă mai aflară
Altul[?] căutau… Se poate.