Singurătate de Boris Ioachim

Pe cât de vast e Cerul – pe-atât de strâmb şi-ngust

Îmi pare că-i Pământul pe care traiu-mi duc…
Din fierea lumii noastre, cu resemnare gust
Şi–oriunde-mi îndrept paşii, mă simt un pui de cuc.

Mi-e soarele, adesea, un fel de blând reper
Însă, mai des, prin ceaţă, orbeşte bâjbâi, greu…
Încerc, vieţii mele – viaţă să-i ofer,
Până ce, la odihnă, m-o cere Dumnezeu.

Îmi curmă, pân’ la sânge, grumajii, jug de bou –
Deşi, cu disperare, să-l zvârl, mereu, încerc…
Dar ştiu că nu am vână, nici stofă de erou –
Şi, ca şi ceilalţi semeni, banal prin lume trec.

Gândesc senin la moarte, visând un zbor înalt
Şi-ncerc, spre bolta-albastră, privirea să-mi ridic…
Dar ştiu că mai aproape-i căderea – simplu salt
Spre ceea ce se cheamă, abstract şi sec: NIMIC.

Slăvim, mereu, viaţa – fără să ştim, de fapt,
Ce-nseamnă, cu ardoare, viaţa să-ţi trăieşti –
Căci junghiaţi de vicii, minciună şi de rapt,
Nu mai simţim, prin preajmă, suflări dumnezeieşti.

Dar, poate, că acesta ni-i rostul pe Pământ:
Să fim doar nişte trestii, ce se-ndoiesc năuc,
După cum se roteşte al sorţii rece vânt
Şi singuri să petrecem – ca puiul cel de cuc…