lumina topește zăpada pe fețele îmbujorate,
sângele în mișcare
ca roțile de tramvai pe șinele ruginite;
oamenii se trezesc din hibernare,
ies din vizuine
printre blocurile gri, umede și amorțite.
ghiocelul nu se mai miră
că nu răsare din pământul moale;
iși înalță capul prin asfalt și spune
că sunt folositoare gropile
de care mașinile se feresc,
zâmbește oamenilor
pierduți printre tarabe
unde comercianții mai țin
amprentele florilor.
ghiocelul, singur, visează femeia
în ochi de primăvară
între flori de cireș
aproape
lângă raza de soare
cu inima în firul roșu
și sufletul în firul alb,
cel mai frumos mărțișor
împletit cu iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu