Scrisoarea fiului de la oraş de Vali Zavoianu

Prin eterul ce m-apasă
Plin de zumzetde maşini
Mi se face dor de-acasă

Doamne, greu e prin străini!

Unde-i liniştea brăzdată
Când şi când de greieri mici?
Oare ce faci astăzi tată?
Ştii ce viaţă am aici?

Aud dealul cum mă cheamă
Să simt iarba sub picior.
Oare ce faci astăzi mamă?
Oare ştii cât mi-e de dor?

Fiul meu e mare-ndată
Creşte în oraş, la bloc.
N-a simţit pădurea, tată
N-a stat serile la foc.

Despre dealuri şi bunicul
Ştie numai din poveşti
Şi priveşte lung la plicul
Ce-l trimiteţi rar cu veşti.

Mi-e prea strâmt oraşul mamă
Mi-e străin şi-am obosit,
Nu mai ştiu nici cum mă cheamă
Mă simt trist şi rătăcit.

Şi-am visat că sunt acasă
Sus, pe prispa dinspre deal
Şi stăteam cu voi la masă
Şi părea aşa real...

Doamne-aş vrea să las odată
Slujbă-apartament, oraş,
Să mă-ntorc acasă tată
Să duc caii la imaş.

Să vă strâng în braţe zilnic
Cât mai sunteţi în putere,
Să las traiul ăsta silnic,
Să-mi fiţi singura avere.

Însă asta nu se poate
Şi vă scriu doar o scrisoare
Despre noi şi despre toate,
Despre dorul ce mă doare.

1.09.2012, Zavoianu Vali