Gând în septembrie de Boris Ioachim

Septembrie – zis şi răpciune
E-al vieţii mele trist simbol…
Când steaua viselor apune,

Lăsându-mă de doruri gol.

Iar glăsui-voi despre toamnă
Şi despre trist parfumul ei –
Despre-o dorinţă ce mă-ndeamnă
S-adun argint de funigei.

Şi-o nouă frunză ruginie
Va strecura-n suflet pelin…
Iubiri ce-ar fi putut să fie
Le-oi îneca cu noul vin.

Şi iar livezile-ncărcate
De roade, se vor pustii…
Covorul frunzelor uscate
Sub paşi nesiguri vor foşni.

Iubirile din alte zile
De toamnă, au pierit tăcut,
Ca vechi şi-ngălbenite file
De calendar, au tot căzut.

Iar vara, dintr-o dat’ - hoţeşte,
Spre alte plaiuri a fugit …
Văzând cum frunza-n pomi păleşte –
Miresmele şi-a părăsit,

Lăsând, în urmă, arse câmpuri
Şi ceru-albastru – învineţit,
Ciori croncănind pe goale dâmburi
Şi mult prea grabnic asfinţit.

Mi-e gândul rece ca ţărâna
Unui mormânt proaspăt săpat,
Când ştiu că va domni rugina –
La braţ cu vânăt vânt turbat.

Dar eu nu pot schimba nimica –
Toamna – veni-va orişicum –
Stârnind prin ierburi-nalte frica
Şi frunze împrăştiind pe drum…