Evadarea din vacarm de Boris Ioachim

…Vacarmul străzii darnic otrăveşte

Pân’ şi-ale noastre strânse-mbrăţişări…
Claxon strident ne sperie, trezeşte
Din metafizice şi dulci visări.

Iubita mea-nainte de plecare,
Un singur lucru aş dori să-ţi spun:
C-aş vrea cu tine, dulcea mea splendoare,
Să fiu într-un îndepărtat cătun.

Cătunu-acesta, risipit pe-o coastă –
Cum risipite-s stelele pe cer,
Să aibă, într-un colţ, căsuţa noastră,
Ascunsă-n iederă şi în mister.

Eu să-ţi fiu mire – tu să-mi fii mireasă
Şi peste prag, atuncea când te trec,
Tu, sărutându-mă, zâmbind duioasă,
Eu fruntea nevoit voi fi să-mi plec.

Jur-împrejur să crească-naltă iarbă
Şi-n depărtare-un codru secular…
În curtea noastră, un izvor să fiarbă –
Cum fierbe, iarna, ceaiu-n samovar.

Iatacul nostru, cam aşa să fie:
Vara umbros şi iarna luminat
De neaua spulberată-n vijelie,
Când ascultăm cum urşii-n uşă bat.

Eu cam ţăran – tu fragedă domniţă,
Când prin iatac, în treacăt, ne-om ciocni,
Stârniţi de mirosul de lămâiţă,
În patu-ngust, zănatici, ne-om iubi.

Vecini s-avem, doar, poate, orătănii
Şi căprioare – dar nicicum mistreţi…
În înserări să bâzâie gângănii
Şi mierle să ne cânte-n dimineţi.

La flacără de lumânare, în noapte,
Eu să-ţi scriu versuri, pe când tu visezi
Că mergem să culegem mure coapte –
Sau mere roşii din târzii livezi…

Apoi, deodat’, cuprins de fierbinţeală,
Şerpeşte, lângă tine strecurat,
Să-ţi mângâii sânii, fără de sfială –
Ca-ntru-n-alt vis, să treci, netulburat’.

În zorii zilei, să-n-ai siguranţa
Că ne-am iubit sau, poate, c-ai visat
Eu, mucalit, să nu îţi dau speranţa
Că n-a fost vis – ci–a fost adevărat.

…Departe să trăim de lumea rece,
De răutatea şi meschinul ei…
Şi viaţa-n linişte ne vom petrece,
Îndrăgostiţi, frumoşi ca nişte zei.

Căci, vezi, iubito-n jur, deşertăciunea,
Domneşte mână-n mână cu minciuni –
Sub ceru-albastru, doar tu eşti minunea,
Ce-mi izvodeşte zi de zi minuni…