sâmbătă, 11 februarie 2012

Radu Adrian Gelu - Asta e…

Ca o fatalitate-n zborul sihastru,
e adânc în mine, totuşi departe
e în sufletu-mi pustiu, tainic chin,
iubirea de iubire, mi-e deşertăciune…

Alergam fără a şti, doar poate-n vis,
a simţi cea ce-mi cerea dorinţa,
prea timidă-n şoaptă ca ea să urle,
îngenuncheată-n nevoi, ca şi mută…

Şi alergând cu eu-mi prea tăcut,
de câte ori nu m-am îndrăgostit,
de-o clipă şi apoi de altă clipă,
şi trecu clipa, crezând a fi eternă…

Corina Nica - Comori

Sunt pe lume comori mai de preț decât viața.
Ele iubesc și surâd dimineața.
Pentru ele ni-i ziua de-a pururi senină
Noaptea-i glas de viori și poem de lumină.

Sunt pe lume atâtea și atâtea valori
Pentru care aștept trezirea din zori.
Dacă știți să numiți ce doriți să iubiți
Pe copii și-al lor zâmbet, vă rog, ocrotiți!

(8 februarie, 2012)

Corina Nica - Sunt...

Sunt ceea ce sunt, nu mă schimbă nimic
N-am la voi datorii, mă loviți, mă ridic.
Poate nemulțumiți și frustrați veți privi
Și în suflet la voi și-o s-aveți ce găsi.

Sunt aceea ce-a dat făr’ să ceară ceva
Și-a primit răutăți ce-au durut-o cumva
Dar nu cer să-nțeleagă acel ce rănește
Căci ușoară e calea celui care lovește.

Sunt prea mică să schimb stilul vostru de-a fi
Nici nu vreau, nici n-am timp, nu mai sunteți copii
Am un singur mesaj: când călcați peste suflet
Aveți grijă măcar, nu v-atingeți de zâmbet!

(8 februarie, 2012)

Corina Nica - Sfârșit de săptămână în familie

Am nevoie de o zi sau două de reculegere
Să uit de prietenii nereușite, de alegeri greșite.
Poate va fi mai fastă viitoarea-mi alegere
După ce mă adun piesă cu piesă, cuminte.

Poate mă vor ispiti și alte ocupații ofertante
Dar voi zice NU răspicat chemărilor lor
De azi mă voi concentra pe temele de mate
Îi voi duce pe pici la dansuri și pe mine la coafor.

Poate credeți că mă mint, dar sunt importante
Aceste retrageri după perdea
Parcă și de credință te simți mai aproape
Când zâmbesc toți din familia ta.

Îmi voi mângâia copiii cu dragoste de mamă,
Voi cânta un cântec de leagăn pe înserat,
Voi ști din nou cum mă cheamă
Și te voi privi în ochi, dragul meu, cu-adevărat.

Corina Nica - Poveste târzie de dragoste

Ai picurat prea târziu
În tristul lac al existenței mele
Strop de lumină purpuriu
Căzut dintr-o ploaie de stele.

Noaptea, te-ai strecurat prin fereastră,
Întunecând camera, alintându-mă,
Începând tulburarea noastră
Căutându-mă și iubindu-mă.

A răsărit foc ciudat între noi
Împletit cu-ntuneric și zâmbete.
Lumânări au luminat culcușul apoi
Și ne-au desenat fericit umbrele.

Atât de frumos, de necrezut de al meu
Ai fost tu! Iară ea, parcă n-aș fi fost eu!

(Corina, 9 februarie, 2012)

Radu Adrian Gelu - Gara sufletu-mi pustie...

Dulce ca o nimfă, mă găsii de faun,
pieptu-mi arzând făcându-l scaun,
în sala de aşteptare-n pelegrinare,
tu poposii doar pentru o alintare...

În zvâcnet de aşteptări neostoite,
cu inima-n tăcute cristale ciobite,
pieptu-mi larg se deschise frunţii,
ce-l sărută în adiere cu cârlionţii...

Privirile îngemănate-n iute pară,
aprinzând scânteia chiar în gară,
duse vâlvătaia-n iubire fierbinte,
nu ştiu, cât îţi mai aduci aminte...

Sufletu-mi pe rug ferice mistuit,
ca Phoenix arzând, s-a îndrăgostit,
credul că-ţi vei opri la el pribegia,
îţi deschise inima să-ţi fie magia...

Fără un cuvânt de adio ai urcat,
tăcută-n trenul căutării-ţi abonat,
în parcurs de geografie tot să fie,
destinul focului ideal, ca utopie...

După scurta-ţi călătorie şi popas,
revenind în gara unde-am rămas,
şoptind uscat un adio, iar ai plecat,
şi alt cardinal punct ţi-ai adăugat...

Corina Nica - Daniel și Ioana

Dincolo de lume era Daniel
Pământ în care Ioana a găsit sprijin sincer
Trupul lui nu mai asculta de el
Cuvântul lui era tunet și fulger.

Ioana îl căutase în lacul adânc al sufletului
Și-l găsise greu, printre rime rătăcit
Golul din el semăna cu singurătatea spiritului
Întemnițat într-un trup neiubit.

Glasurile lor sângerau de dorință
Pașii lor lăsau urme fierbinți în trotuar
Iar orașul era pentru ei ca o temniță
Într-o lume ca un imens felinar! 

(Corina, 9 februarie, 2012)

Petre Violetta - Cuvintele plâng

Mă şuieră vântul, mă-ngroapă neştirea
Şi ninge din ceruri albastră tăcere;
Mă doare şi-mi plânge din ceruri menirea,
Cuvântul ce-mi strigă de nori şi durere...

E vrajbă-ascuţită-ntre cer şi pământ;
Se-ating , se sărută şi-apoi se resping.
Eu stau ca o pândă şi scriu legământ
Şi peste cuvinte, blestemele ning...

O literă plânge , cu rana-i deschisă
Ar vrea să atingă o alta, sperând...
Se-opreşte din goană, speranţa ucisă
Scânceşte pe-o virgulă,pas aşteptând...

Silabele toate se pierd în derivă,
Un haos striveşte precarul cuvânt,
Se scrie în praful de stele misivă
E un început, sau un deznodământ?

Mihaela Aldea - Introspectie...

Am rupt câte-o clapă la pian
când neguri
îmi fumează în fiecare zi
aceiaşi sinapsă
rămasă invalidă între doi neuroni,
care joacă ping-pong...
plictisiţi de gazdă
şi, câteodată încheie
un proces-verbal de predare-primire
cu eu mă primesc pe mine
mine primeşte pe -mă
într-un tetraedru regulat
în vârfurile căruia încolţesc idei
ce-şi înfing rădăcinile
în câte-o jumătate de retină,
să mă văd mare şi răsturnată
când mi se-ntâmplă să gândesc
cu două dintre tarsienele
ce mă dezechilibrează
de pe axa -∞ +∞
care, pentru mine nu-i dreaptă
se arcuieşte până când
simt alunecarea
din vârful curbei lui gauss

am uitat să număr clapele

Radu Adrian Gelu - In cabana sub omat

O! Minunat e atunci când începe lin ninsoarea,
la fereastra cabanei admirându-i candoarea…
Ameţitoare e căderea neîncetată a fulgilor mari,
kamikaze de fluturi în picaj… năvălind hoinari,
înveselind dalbul puf-zăpadã cu farmecu-i ireal,
mireasã-nvelită în mătase albă şi dantela-i voal…

Şi de atâta strălucire albă, uşor parc-am ameţit,
pătruns de-o vrajă neştiută în cabanã înãmeţit,
prin fereastrã imense flori multicolore am văzut,
printr-un ţurţure dormind în gerul de curând cãzut…

Pãşesc afarã... O linişte solemnã mã-nconjoarã...
milioane de ace de brad, stau vii sub plãpumioarã,
în pãdurea oscilând în esenţe pure de taine mituri,
în pãdurea nemuririi, ciocãnitoarea bate rare nituri.

E bizară pãdurea ce-mi plutirea-n cercuri sparge,
în liniştea încãrcatã de febra înãlţãrii spre catarge,
piatrã, brazi, paltini, ca o aspiraţie a pãmântului,
ce s-apleacă dar nu se frânge-n bãtaia vântului…

În aerul proaspãt al munţilor dând viaţã entitãţii,
îmi iuţesc paşii inimii spre misterele eternitãţii…